Pe când pușlamaua asta de Iancu era doar un pui de doberman la numai 3-4 luni nu făcea decât să-mi dea toată ziua de furcă. Pe lângă faptul că nu reușea neam să se țină pe el până îl scoteam afară și făcea în casă sau chiar pe scara, lătra foarte mult și rodea abosolut tot ce prindea.
Și uite așa, până la vârsta de 8-9 luni, vechiul nostru apartament era întreg numai pe jumătate. Asta pentru că o canapea era roasă până la arcuri, la fel și colțurile pereților, ca să nu mai menționez îmbinările de la plinte care dispăreau de pe o zi pe alta.
Oh…să intrăm oare și la categoria căști roase, prize sau tot ce ține de conectică, cabluri sau, mai simplu, electrice, în general?
Dar să nu îți imaginezi că Iancu-Eat-a-Lot se limita doar la chestiile necomestibile. No, no, no! Mânca absolut tot ce rămânea în farfurii, la bucătărie, de fiecare dată când lipseam pentru mai mult de cinci minute din casă, dar și tot ce găsea pe jos, când îl scoteam afară: de la pungi cu grăsime, la rămășițe de pește și alte scârboșenii gelationoase, cleioase sau untuoase.
Cert e că acum s-a făcut ditamai flăcăul și s-a cumințit. Nu mai mănâncă de pe jos și nici din farfuriile noastre. Dar o boală tot mai are pe jucării, pentru că le dezmembrează în așa hal încât nu îți mai dai seama care era forma lor inițială. Numai că oricum ai da-o, o jucărie de mult mai ieftină decât o canapea. Așa că eu sunt fericită.
Sursă foto: Louis Roskosch
